Cei din linia întâi. Anonimii fără teamă. Eroii unui război în care inamicul nu are chip. Pentru viată. Pentru libertate. Pentru viitor. Ar trebui să fie acest război. Dar uităm pentru ce luptăm. Suntem confuzi în incertitudinea prezentului. Sperăm să nu fie adevărat. Să fie doar o întâmplare a istoriei. Dar nu este. Și unul câte unul nu mai să sperăm să ne recuperăm viată așa cum a fost ea. Ne incumintim social pentru că o să fie bine. Acceptăm reguli și renuntăm la drepturi. Nu mai luptăm. În linia întâi, au rămas cei ce nu vor să uite că timpul are chip. Cei care nu vor să se predea istoriei. Nu vor să capituleze. Pentru că au sufletul liber. Nu vor să trăiască fără speranță. Și sunt atât de puțini. Cei din linia întâi. [războiul asta este al tuturor și al nimănui.]

#plecatnicaieri
#exnovo

Precaritatea prezentului îmi aduce aminte de seninătatea idiocrației. Un haos firesc este realitatea. Frumos ambalat într-o emoție colectivă, în jumătăți de adevăr. Și regulile s-au schimbat. Și jocul s-a schimbat. Și timpul vieții este altul. Chiar dacă nimeni nu ne-a intrebat…

#plecatnicaieri
#exnovo

Ca nebunii rămasi fără pastile. O să râdem într-o disonantă cognitivă firească precum normalitatea normală a realității ce ne oferă doar astfel de provocări. Mai putem ieși din modul propriu de a fi doar apelând la o psihanaliză profundă despre realitatea închipuită, după ce vedem imaginea de ansamblu. E o himeră. Și trebuiesc luate măsuri din timp pentru că această cale iratională a devenit atât de comună.

#plecatnicaieri
#exnovo

Într-o blazare senzuală, cumva indecentă, regăsește disprețul carnal al uitării. Frumusețea ambiguă a propriei fantasme. Cu un gest grăbit, dar suficient de sofistificat, și-a luat rămas bun . Emană nuanțe stinse de mosc. Insuportabil de duios. Chiar dacă simțea o ușoară oboseală, se prelingea timid, într-un alt timp.

#plecatnicaieri
#exnovo

Miroase a tăcere râncedă. Suspendați într-o iluzie plutim în derivă. Așteptăm un țărm să ne primească. Fără măști. Fără frică. Ne-am schimbat. Felul de a fi. Ne ajustăm comportamentul la un social distopic. Socializăm cu singurătatea. Anxietatea este omniprezentă. Ni se administrează depresie pe rețetă. Ne agățăm naiv de prejudecăți. Trăim într-un cerc vicios. Ne este frică să sperăm că viața noastră o să revină la normal. Dacă și când ni se va permite. Simptomul cardinal al prezentului este incertitudinea. Ezităm să fim noi înșine. Cosmetizam izolarea cu ipocrizia distanței. Este un rău necesar. Un sacrificiu obligatoriu. Pentru binele celorlalți. Binele individual este un detaliu statistic. Un pretext pentru adaptarea la noua realitate. Este o suferința claustrofobă. O însingurare habotnică. Începem să uităm ce înseamnă împreună. Începem să ne obișnuim cu îndepărtarea de celălalt. Să suferim fiecare în izolarea lui. Instinctiv căutăm alte repere. Empatia distanței începe să fie rezonabilă. Dobândim alte obiceiuri. Ne prefacem că avem conștiință împăcată. Poate că este singurul mod de a supraviețui. Până când timpul o să ne consume speranța.

#plecatnicaieri
#exnovo

Din ochi i se prelingeau pur și simplu cuvinte. Ghemuit în întunericul contorsionat al unui vis. Era speriat. Uitase cum arată chipul propriei umbre. O absurditate cochetă justifica tristețea îngerilor. Ce insuportabilă este întâmplarea. Se simte un miros pervers de cafea…

  #plecatnicaieri
#exnovo

Niște paranoia pentru spectacolul haosului. Senzația de nimic din culise îmi aduce aminte de anterioritatea beatificării. Peisajul inexistent este pretextul paradoxal că să uiți că nu o să mai apară niciodată umbra întâmplării. Idealizam obsesia realității. Ne prăbușim în sinele timpului. Plăsmuim paradigme pentru a avea certitudinea revanșardă a firescului social. Trăim cu tandrețea curiozității, cu extazul disperat după ironia habotnică a unui mister fără cusur și absența propriului vis. Revoluțiile și-au uitat rostul. Acum sunt virtuale. Și trec repede. Și sunt degeaba. Și noi uităm să fim pe baricada vieții. Acum, când nu mai suntem capabili să ne apărăm de noi înșine.

#plecatnicaieri
#exnovo