[o ironie vulgară] dar deloc absurdă. Chiar puțin perversă. Însingurata. Obosită să aștepte Pașii prin sufletul timpului s-au topit. Că un început ce s-a sfârșit. Inocent și degeaba.

Își aminteau până în cele mai mărunte amănunte frivolitatea nostimă a ultimului moment. Se târau cu o sălbăticie firească prin oglinzile unde păienjenișul oaselor zace înghețat. Umbrele fardate de carnaval sfidau horcăitul interminabil al celor ce își aminteau că au zburat cândva.

Ochii adânciți în orbite. Abisuri lipsite de prejudecăți. Îmbrățișări înghețate. Și totul într-un suspin deznădăjduit. O zăream cum desena plictisită tăceri habotnice. Fără nici un motiv, vag visător îmi imaginam că este sinceră. Precum o pagină goală.

Nu se zărea nimic. Plutea o tăcere ce mirosea întunecat. Părea că lumea toată înghețase. Imperceptibil suspinul unui chip părăsit într-o criză emoțională, îmi aducea aminte de acel moment absurd. Totul era un resentiment duios. Pentru că uitasem să te uit.

[au rămas printre pleoapele mânjite de cafea, cuvintele.]

Avea o frumusețe stranie și vulgară. Simțeai ceva naiv-pervers, precum o bârfă academică, în preajma ei. Vag prețioasă, snoabă și fără prejudecăți. Întotdeauna a avut asupra celorlalți un efect hipnotic. Chiar dacă, îl negau cu ardoarea neputincioasă a evidenței vinovate, stârnea o o indignare complice. Până la urmă așa și era. O frumusețe convențională, dorită și invidiată în mod instinctual. Anticipat îi purtau un cabotin respect pentru când o vor uita pentru o altă întâmplare.

Își aminteau. Puțin stânjeniți. Ce ar fi fost mai bine să uite. Că s-au rătăcit în labirintul întâmplării. În definitiv, este un subiect contorsionat de regrete, cu un aspect rânced. O umbră răgușită mâzgalește pe retina gestului obscenități savante. Vestejiți de atâta dorință, au preferat să se ascundă printre ticurile unei nepăsări eșuate social.

[o iubire abstractă.] este o iubire pentru nimeni.

Se simțea obosit. Nu mai putea să fie o altă întâmplare. Pentru ceilalți dar și pentru el. Cu un dispreț abulic, atât de absurd afișat, a plecat. De atunci, dilema instinctului inevitabil s-a sfârșit, într-o duioasă și habotnică glazură. Cu o ascetică senzualitate, din când în când, își aducea aminte de lumea cea nouă. Poate că era lumea cea veche dar el nu mai era același.

„Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca inainte”. Perplexitatea unei astfel de certitudini ne obligă să descoperim câtă incertitudine este în acest prezent prin care bântuim fără busolă. Acceptăm că s-a sfârșit jocul vechii lumi? Că trebuie să învățam regulile alteia? În care absurdul are dreptate și „nouă normalitate” este adevărul pe care trebuie să îl trăim? [păi suntem bipolari sau nu mai suntem?]

[întoarcerea la normalitate.] este o iluzie fără chip. Mentalul colectiv tânjește după himera trecutului. Optimismul este cinic. Ne amăgim oricare ar fi adevărul de dincolo de ce este voie să fie. Și cum ieșim din dilema obesiv-compulsiva : omul domină realitatea sau realitatea îl domină pe om? Mistica supremației asupra întâmplării a sucombat. Trăim la întâmplare într-un acum atipic. [nu suntem,încă conștienți sau nu vrem să acceptăm un altfel de prezent.] s-a întâmplat ,,ceva’’. Un experiment întâmplător și uite cum ne bălăcim în marasmul lui ,,totul va fi bine’’. Pentru cine o să fie bine rămâne un mister. Și o să fie mult prea târziu când vom afla binele cui a fost. Glazurați cu o solidaritate socială ipocrită, pocăința umanității a dat greș. Suntem naivi. Și lași. Și pierduți într-o realitate ce nu ne mai recunoaște. Ne-am izolat de sufletul lumii că așa ne-au spus. Trăim orbește. Fără repere. Haotic. Cu sufletul în carantină. Și, până la urmă, ce se întâmplă? Cu noi și cu lumea? Dincolo de suspiciunea logică că ,,ceva’’ nu este ,,altceva’’. În nouă realitate o să uităm cine suntem. Frica se monetizează. Așa trebuie. Așa este. Nimicul poate deveni totul. Mediocritatea existențială devine nu numai suportabilă dar și salvatoare. Distanțarea socială ne-a adus aminte de singurătatea pe care nu avem curajul să o recunoaștem. Și în care traim…

Dincolo de aparențe, sensul lumii rămâne un adevăr inaccesibil. Trăim oboseala spiritului ce se desăvârșește în rațiunea unuei obsesii lucide. Abandonul amânat al prezentului este acel infinit necesar. Îndoiala primului pas dispare într-o obsesie naivă.

[rămânem fără iluzii] Ne amăgim. S-au prăbușit castelele de nisip ale realității. Resetăm prezentul. Intutilitatea desfrâului consumerist ne-a adus aici. Am uitat ce suntem și cine suntem. Ne defineam prin aparențe. Viața este simplă. Cu reperere interioare ascunse. Siguranța comunității s-a dovedit a fi o marotă academică. Am rămas pe cont propriu. Fără solidaritate descoperim singurătatea socială. Orizontul existențial este îmbibat de frică. Și este în sufletul fiecăruia. Fără să știm. Fără să putem face ceva. Încercam să scăpam de marasmul incertitudinii.

#plecatnicaieri
#exnovo

Descifrăm printre umbrele unui prezent incert, un viitor lipsit de sens. Simțim că viață noastră a fost circumscrisă unei paradigme a cărei mentalitate existențială cu siguranță nu este predispusă să viseze.

#plecatnicaieri
#exnovo

Lumea, brusc și nefiresc, nu mai este atât de mare. Departe a devenit aproapele însingurat. Timpul nu mai călătorește. Drumurile sunt indecent de scurte. Rezonabil, prezentul nu are nuanțe, dar compensează cu reguli ce îngrădesc spațiul.

#plecatnicaieri
#exnovo

[ferestrele sunt oarbe în zori.] cuvinte printre nori nu știu dacă există. cel mai important acum este [ce ești]. poate că nu ar trebui să te grăbesti și pur și simplu să trăiesti. ce ești [fără contra sau pentru] - ar trebui să te grăbesti. fiecare merge pe drumul său, la urmă urmei...

#plecatnicaieri
#exnovo

Realitatea se luptă cu neîncrederea. Trăim cu ideea indusă că normalitatea este un firesc crezut. Suntem predispuși la a crede. Este mai confortabil. La un adevăr așa cum ne este arătat. Soarta face modificări aleatorii în destinul colectiv. Rătăcim. Așteptăm. Sperăm. Și nu mai luptăm. Este prea mult haos în liniștea din ochii timpului. Am uitat să luptăm. Și nu mai știm de ce ne este frică. Contează, în cele din urmă, ,, să scap eu’’. Ceilalți nu contează, chiar dacă nu o recunoaștem aceasta este realitatea, în actuala societate. Pentru că suntem singuri. Pe cont propriu. Solitaritatea este un concept abstract. Este doar o poveste pentru alții. Socializam de formă. În fond este doar o nevoie. Fericire pe termen scurt. Instant. Asta căutăm. În rest, sufletul tace…

#plecatnicaieri
#exnovo

Contradicțiile psihanalizabile au fost un pretext suficient. Nu au încercat să vă explice. S-ar substitui haosului. Din oglindă urlă, zăpăciți de neliniște, într-un acces de isterie naivă, îngerii de împrumut ai timpului. O vagă senzație de leșin transcede obsesia himerei.

#plecatnicaieri
#exnovo