Miroase a tăcere râncedă. Suspendați într-o iluzie plutim în derivă. Așteptăm un țărm să ne primească. Fără măști. Fără frică. Ne-am schimbat. Felul de a fi. Ne ajustăm comportamentul la un social distopic. Socializăm cu singurătatea. Anxietatea este omniprezentă. Ni se administrează depresie pe rețetă. Ne agățăm naiv de prejudecăți. Trăim într-un cerc vicios. Ne este frică să sperăm că viața noastră o să revină la normal. Dacă și când ni se va permite. Simptomul cardinal al prezentului este incertitudinea. Ezităm să fim noi înșine. Cosmetizam izolarea cu ipocrizia distanței. Este un rău necesar. Un sacrificiu obligatoriu. Pentru binele celorlalți. Binele individual este un detaliu statistic. Un pretext pentru adaptarea la noua realitate. Este o suferința claustrofobă. O însingurare habotnică. Începem să uităm ce înseamnă împreună. Începem să ne obișnuim cu îndepărtarea de celălalt. Să suferim fiecare în izolarea lui. Instinctiv căutăm alte repere. Empatia distanței începe să fie rezonabilă. Dobândim alte obiceiuri. Ne prefacem că avem conștiință împăcată. Poate că este singurul mod de a supraviețui. Până când timpul o să ne consume speranța.

#plecatnicaieri
#exnovo