Într-o blazare senzuală, cumva indecentă, regăsește disprețul carnal al uitării. Frumusețea ambiguă a propriei fantasme. Cu un gest grăbit, dar suficient de sofistificat, și-a luat rămas bun . Emană nuanțe stinse de mosc. Insuportabil de duios. Chiar dacă simțea o ușoară oboseală, se prelingea timid, într-un alt timp.

#plecatnicaieri
#exnovo

Miroase a tăcere râncedă. Suspendați într-o iluzie plutim în derivă. Așteptăm un țărm să ne primească. Fără măști. Fără frică. Ne-am schimbat. Felul de a fi. Ne ajustăm comportamentul la un social distopic. Socializăm cu singurătatea. Anxietatea este omniprezentă. Ni se administrează depresie pe rețetă. Ne agățăm naiv de prejudecăți. Trăim într-un cerc vicios. Ne este frică să sperăm că viața noastră o să revină la normal. Dacă și când ni se va permite. Simptomul cardinal al prezentului este incertitudinea. Ezităm să fim noi înșine. Cosmetizam izolarea cu ipocrizia distanței. Este un rău necesar. Un sacrificiu obligatoriu. Pentru binele celorlalți. Binele individual este un detaliu statistic. Un pretext pentru adaptarea la noua realitate. Este o suferința claustrofobă. O însingurare habotnică. Începem să uităm ce înseamnă împreună. Începem să ne obișnuim cu îndepărtarea de celălalt. Să suferim fiecare în izolarea lui. Instinctiv căutăm alte repere. Empatia distanței începe să fie rezonabilă. Dobândim alte obiceiuri. Ne prefacem că avem conștiință împăcată. Poate că este singurul mod de a supraviețui. Până când timpul o să ne consume speranța.

#plecatnicaieri
#exnovo

Din ochi i se prelingeau pur și simplu cuvinte. Ghemuit în întunericul contorsionat al unui vis. Era speriat. Uitase cum arată chipul propriei umbre. O absurditate cochetă justifica tristețea îngerilor. Ce insuportabilă este întâmplarea. Se simte un miros pervers de cafea…

  #plecatnicaieri
#exnovo

Niște paranoia pentru spectacolul haosului. Senzația de nimic din culise îmi aduce aminte de anterioritatea beatificării. Peisajul inexistent este pretextul paradoxal că să uiți că nu o să mai apară niciodată umbra întâmplării. Idealizam obsesia realității. Ne prăbușim în sinele timpului. Plăsmuim paradigme pentru a avea certitudinea revanșardă a firescului social. Trăim cu tandrețea curiozității, cu extazul disperat după ironia habotnică a unui mister fără cusur și absența propriului vis. Revoluțiile și-au uitat rostul. Acum sunt virtuale. Și trec repede. Și sunt degeaba. Și noi uităm să fim pe baricada vieții. Acum, când nu mai suntem capabili să ne apărăm de noi înșine.

#plecatnicaieri
#exnovo

[viitorul post pandemie într-o epocă a post adevărului.] Ne tot spun că o să fie bine în “the new normal”. Și dacă nu o să ne fie, tot o să ne fie, pentru că așa trebuie să fie. Sufletul lumii se va auto-izola de sine. Vom trăi cu amintirea lumii vechi. Atât de imperfectă dar deloc aseptica. Cuminți vom păstra distanța socială. Vom trăi la limita tăcerii. Fără repere. Amăgiți că la un moment dat o să se sfârșească. Dar dacă nu o să fie așa și sfârșitul nu va avea sfârșit? Vom visă pe ascuns în noua societate? Nu vă amăgiți că vă veți re-inventă. Nu este posibil. În această lume nouă regulile sunt altele. Vom deveni virtuali sau altfel. Departe de ceea ce înainte credeam că este viata…

#plecatnicaieri
#exnovo

Fără zgomot pășea printre șoapte. Oscilând translucid într-o frumusețe abominabilă o zărise în vis. Rânjea hipnotic. Toată această poveste i se părea o întâmplare vulgar de simplă. Un stereotip inpotmolit într-o cafea neagră. Contempla tristețea unui început de dispreț. Cu ochii dilatați de o spaimă transparentă privea absent. Nu mai avea amintiri.

#plecatnicaieri
#exnovo

Am devenit ,,celalalt’’. Pentru ceilalți. Și pentru noi. Nu este bine. Deloc. O simțim. Neputiniciosi asistăm la întâmplarea aceasta fără nume rătăcind într-o dimensiune a realității atât de aseptica. Devenim străini de alter-egoul nostru.

#plecatnicaieri
#exnovo