[o ironie vulgară] dar deloc absurdă. Chiar puțin perversă. Însingurata. Obosită să aștepte Pașii prin sufletul timpului s-au topit. Că un început ce s-a sfârșit. Inocent și degeaba.

Își aminteau până în cele mai mărunte amănunte frivolitatea nostimă a ultimului moment. Se târau cu o sălbăticie firească prin oglinzile unde păienjenișul oaselor zace înghețat. Umbrele fardate de carnaval sfidau horcăitul interminabil al celor ce își aminteau că au zburat cândva.

Ochii adânciți în orbite. Abisuri lipsite de prejudecăți. Îmbrățișări înghețate. Și totul într-un suspin deznădăjduit. O zăream cum desena plictisită tăceri habotnice. Fără nici un motiv, vag visător îmi imaginam că este sinceră. Precum o pagină goală.

Nu se zărea nimic. Plutea o tăcere ce mirosea întunecat. Părea că lumea toată înghețase. Imperceptibil suspinul unui chip părăsit într-o criză emoțională, îmi aducea aminte de acel moment absurd. Totul era un resentiment duios. Pentru că uitasem să te uit.

[au rămas printre pleoapele mânjite de cafea, cuvintele.]

Avea o frumusețe stranie și vulgară. Simțeai ceva naiv-pervers, precum o bârfă academică, în preajma ei. Vag prețioasă, snoabă și fără prejudecăți. Întotdeauna a avut asupra celorlalți un efect hipnotic. Chiar dacă, îl negau cu ardoarea neputincioasă a evidenței vinovate, stârnea o o indignare complice. Până la urmă așa și era. O frumusețe convențională, dorită și invidiată în mod instinctual. Anticipat îi purtau un cabotin respect pentru când o vor uita pentru o altă întâmplare.

Își aminteau. Puțin stânjeniți. Ce ar fi fost mai bine să uite. Că s-au rătăcit în labirintul întâmplării. În definitiv, este un subiect contorsionat de regrete, cu un aspect rânced. O umbră răgușită mâzgalește pe retina gestului obscenități savante. Vestejiți de atâta dorință, au preferat să se ascundă printre ticurile unei nepăsări eșuate social.

[o iubire abstractă.] este o iubire pentru nimeni.

Se simțea obosit. Nu mai putea să fie o altă întâmplare. Pentru ceilalți dar și pentru el. Cu un dispreț abulic, atât de absurd afișat, a plecat. De atunci, dilema instinctului inevitabil s-a sfârșit, într-o duioasă și habotnică glazură. Cu o ascetică senzualitate, din când în când, își aducea aminte de lumea cea nouă. Poate că era lumea cea veche dar el nu mai era același.

„Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel ca inainte”. Perplexitatea unei astfel de certitudini ne obligă să descoperim câtă incertitudine este în acest prezent prin care bântuim fără busolă. Acceptăm că s-a sfârșit jocul vechii lumi? Că trebuie să învățam regulile alteia? În care absurdul are dreptate și „nouă normalitate” este adevărul pe care trebuie să îl trăim? [păi suntem bipolari sau nu mai suntem?]