Lumea, brusc și nefiresc, nu mai este atât de mare. Departe a devenit aproapele însingurat. Timpul nu mai călătorește. Drumurile sunt indecent de scurte. Rezonabil, prezentul nu are nuanțe, dar compensează cu reguli ce îngrădesc spațiul.

#plecatnicaieri
#exnovo

[ferestrele sunt oarbe în zori.] cuvinte printre nori nu știu dacă există. cel mai important acum este [ce ești]. poate că nu ar trebui să te grăbesti și pur și simplu să trăiesti. ce ești [fără contra sau pentru] - ar trebui să te grăbesti. fiecare merge pe drumul său, la urmă urmei...

#plecatnicaieri
#exnovo

Realitatea se luptă cu neîncrederea. Trăim cu ideea indusă că normalitatea este un firesc crezut. Suntem predispuși la a crede. Este mai confortabil. La un adevăr așa cum ne este arătat. Soarta face modificări aleatorii în destinul colectiv. Rătăcim. Așteptăm. Sperăm. Și nu mai luptăm. Este prea mult haos în liniștea din ochii timpului. Am uitat să luptăm. Și nu mai știm de ce ne este frică. Contează, în cele din urmă, ,, să scap eu’’. Ceilalți nu contează, chiar dacă nu o recunoaștem aceasta este realitatea, în actuala societate. Pentru că suntem singuri. Pe cont propriu. Solitaritatea este un concept abstract. Este doar o poveste pentru alții. Socializam de formă. În fond este doar o nevoie. Fericire pe termen scurt. Instant. Asta căutăm. În rest, sufletul tace…

#plecatnicaieri
#exnovo

Contradicțiile psihanalizabile au fost un pretext suficient. Nu au încercat să vă explice. S-ar substitui haosului. Din oglindă urlă, zăpăciți de neliniște, într-un acces de isterie naivă, îngerii de împrumut ai timpului. O vagă senzație de leșin transcede obsesia himerei.

#plecatnicaieri
#exnovo

Gata cu liniștea ce se lăsase peste oraș. Se circulă intens. Nervos. Se claxoaneaza. Din nou ne grăbim. Undeva să ajungem. Sau să plecăm spre altundeva. Se simte o nerăbdare apăsătoare. O să uităm de aerul curat sau de lipsa poluării fonice. Da. A fost odată un oraș liniștit. Obligat să tacă și să aștepte să fie bine oamenilor. Acum încearcă încă confuz să își recapete viața. Cu reguli respectate sau nu…

Toleranța la risc a societății actuale s-a dovedit a fi extrem de scăzută. Comfortul social și material a dispărut. În față imprevizibilului cotidian constatăm că însuși ideea de comunitate nu își mai găsește sensul. Viața socială este un termen caduc. Un simulacru. Doar ne amăgim. Nu mai este. Doar ne prefacem că suntem așa. Socializam de la distanță. Ne interiorizăm existența preventiv. Adoptăm aproape irațional noi comportamente ce sunt acceptate de noua normalitate. În viața de zi cu zi, ne este dor de celălalt. De zgomotul mulțimii. Astăzi , de la distanță, privim în gol. Unul la celălalt. Pentru că ne este frică. Și nu o recunoaștem sau poate că nici nu știm.

#plecatnicaieri

#exnovo

Impasul este absolut. Dezechilibrul este abstract. Prezentul este imprevizibil. Viața îți urlă în suflet. Consensul însingurării îți definește acum existența. Continuăm altfel. Ne-am pierdut sensul. Devenim virtuali și inutili. Simțurile ni se atrofiază. Sentimentele sunt aseptice. Ideea de sacrificiu nu este acceptată în sistemul de valori al noii societăți. În numele nimănui. Și pentru nimic. O să supraviețuim. Fiecare pe cont propriu. Este social acceptat în noua normalitate. Care ne-a promis că ,,totul o să fie bine’’.

#plecatnicaieri

#exnovo