[si] s-au prăbușit [și] s-au ridicat. aripile visate ale unui cuvant rastignit fără nicio noimă.

Ai simtit vreodata ca nu te recunosti? Ce vorbesc eu aici? Sigur ca nu. Da. Ne nastem cu totii. Si chiar inainte sa putem vorbi, toata lumea decide cine suntem. Si cei mai multi oameni devin acea persoana. Si isi traiesc viata conform paradigmei sociale din ochii celorlalti. Si parca in tot acest timp privim cum ne interpretam rolul. Unii dintre noi nu pot sa faca asta. Si evadeaza. Ne auto-distrugem, ii dezamagim pe toti cei din jurul nostru, pe toti oamenii cu toate asteptarile lor. Iar mai tarziu, doar cativa dintre noi, gasim o cale sa ne redefinim. Cineva creat de noi insine. Nascut din noi. Pe care il iubim. Iubit si de ceilalti. Ceva. Altceva. Cat despre mine, cred ca daca pot crea pe cineva mai bun, atunci acel cineva mai bun trebuie sa fie undeva in mine, cu adevarat. Si intr-o zi va aparea. Pana atunci vreau sa fiu ceea ce vreau sa fiu, iar uneori va trebui ma multumesc cu celalalt eu.

Sunt zile în care ne vedem în oglindă şi nu ne recunoaştem. Nimeni nu ne spune că unele nopți sunt singure și triste, că unele zile sunt eterne și plictisitoare, că uneori noi nu mai suntem noi. Nimeni nu ne spune că e corect, că fiecare transformare este complicată şi, mai important, că totul trece. …[si] timpul. [si] noi…

Pentru că repet aceeași rutină. Fiecare zi este exact la fel. Nu-mi amintesc cum a început asta. Cred că sunt fericit aici. Uneori, mă prefac. [sau] Pentru că nu repet aceeași rutină. Fiecare zi nu este exact la fel. Imi amintesc cum a început asta. Cred că nu sunt fericit aici. Uneori, nu mă prefac.

intr-o precaritate habotnica trăim în realități paralele. totul se exhibă. intimitatea s-a erodat in gesturi crispate. suntem vulnerabil. despre asta este povestea.

[totul se întâmplă invers] oamenii, ca îngerii, aici, nu zboară în realitate. închideți ochii. zburați până la cer. ne vedem acolo...

[ne-am cunoscut prea devreme] sau mult prea tarziu…