O dispoziție nevrotică imi tropaie prin aroganta naiva a diminetii. N'am habar de ce obsesiv-compulsiv cafeaua spintecă absurd tăcerea pașilor. Si ne uitam fara cuvinte. Intr- un fragment de eternitate, răscoliți de frumusețea fara chip a povestii…

haotic. nu mai simt nimic. unii de ceilalţi ne înstrăinăm. absurd. in povesti fara suflet.

solitudine cu aroma de cafea si noi. asta era tot ce conta. restul este un ecou orb. si dorul de mare. atat de departe de tine. umbra mea...

m-am regasit in căderile și înălțările sinelui cand iubirea este o alegorie eliberată năluca zilelor fara chip. si marea simte…

se mai întâmpla. nu povesteau nimic. aripile. si marea. restul este nesfârșit de început întruchipat. asta simt si timpul stie… iti mai aduci aminte?

ca într-un vis, înăuntru coborât dintr-o abstinență de pustnic, despre tine, în fiecare cuvânt, urla timpul…

Sunt cu tine, nimic altceva. Ce altceva se mai putea face când nu exista nici o certitudine?

renunţarea infinita si acel intreg trait degeaba sunt cele două extreme ale imposturii unui preludiu insolent intr-o lume exclusiv unidirecționala si in fapt sărăcită prin diverse experiențe cauzate de capriciille inutile ale unei sinceritati intamplatoare.

precum moliile ce se afunda intr-o flacara, specia noastra este fascinata de lucrurile stralucitoare. singurul lucru mai rau decat sa obtii ceea ce vrei este obtinera lui. atunci realizezi ca dorinta este acolo si nu dispare niciodata. stiu. totul este o iluzie. este non-existenta.